Primul articol legat de gramatică este o enumerare pe scurt a părților de vorbire (части на речта). Sunt zece părți de vorbire în limba bulgară și în mare sunt aceleași ca și în română.
Substantivul se numește съществително име, sau mai pe scurt съществително. Име înseamnă nume și încă alte două părți de vorbire conțin în denumirea lor acest cuvânt: adjectivul și numeralul.
Cuvântul съществително – care este de fapt un adjectiv de genul neutru, pentru că име este substantiv neutru – este înrudit cu verbul съществувам, care înseamnă a exista. Așadar, numele substantivului în bulgară sugerează că definește ceva ce există.
Substantivul în limba bulgară are ca și în română trei genuri (destul de ușor de identificat), număr și articol hotărât. În ceea ce privește cazurile, lucrurile sunt simple deoarece nu există declinări, deci nu trebuie învățate terminații pentru fiecare caz (excepție face doar vocativul). Acuzativul, genitivul și dativul se formează cu prepoziții urmate de forma cu articol hotărât a substantivului.
Adjectivul se numește прилагателно име, sau mai pe scurt прилагателно. Locul lui este înaintea substantivului și se acordă în gen și număr cu acesta. Are și articol hotărât, care i se aplică numai lui, nu și substantivului (de exemplu: хубава жена = femeie frumoasă, dar femeia frumoasă se zice хубавата жена).
Adjectivul mai are și cele trei grade de comparație prezente și în română.
Verbul (глагол) prezintă cea mai mare provocare datorită aspectului (вид). Practic aproape orice verb prezintă două forme, свършен вид și несвършен вид. Cele două forme sunt verbe de sine stătătoare, ce pot fi din grupe de conjugare diferite. Forma свършен (cuvânt înrudit cu al nostru sfârșit) implică faptul că acțiunea este finalizată, pe când несвършен sugerează faptul că acțiunea nu s-a terminat, sau este repetitivă. Evident, aceste definiții sunt generale, problema este mult mai profundă și probabil va dura mult timp până să „simt” când să folosesc o formă sau pe cealaltă.
Pronumele (местоимение) are, ca și în română, mai multe categorii (personal, posesiv, demonstrativ etc). Pentru câteva din aceste categorii există câte două forme, lungă și scurtă.
Toate categoriile se pot învăța ușor, una singură necesită mai multă atenție, anume pronumele reflexiv. Acesta identifică un obiect care aparține subiectului sau care este în legătură cu subiectul. Ca exemplu pentru primul caz, dacă se vrea să se spună că subiectul citește o carte care aparține cuiva, se folosește pronumele posesiv pentru toate persoanele diferite de cea proprie. Pentru aceasta din urmă se folosește pronumele reflexiv, care are aceeași formă pentru toate persoanele.
Аз чета книгата ти. Аз чета книгата ѝ. Аз чета книгата им.
Eu citesc cartea ta. Eu citesc cartea ei. Eu citesc cartea lor.
dar
Аз чета книгата си. Ти четеш книгата си. Тя чете книгата си.
Eu citesc cartea mea. Tu citești cartea ta. Ea citește cartea ei.
Numeralul se numește числително име, число însemnând număr. Poate fi cardinal sau ordinal. Ambele categorii pot avea articol hotărât, iar cele ordinale pot avea și gen.
Cele enumerate mai sus sunt părțile de vorbire flexibile (изменяеми), deci care își pot schimba forma în context.
Părțile de vorbire neflexibile (неизменяеми) sunt în număr de cinci: adverbul (наречие), conjuncția (съюз), prepoziția (предлог), interjecția (междуметие) și particula (частица). Doar cea din urmă nu are corespondent exact în română; numele ei este un diminutiv de la част (care se știe încă de la începutul articolului că înseamnă parte) și în această categorie intră particulele folosite în diverse forme gramaticale (ще pentru viitor, да pentru conjunctiv, по- pentru comparativ, най- pentru superlativ) sau cele ce pot modifica înțelesul expresiilor sau propozițiilor: да (da), не (nu), дано (sper că), уж (cică), ли (particulă folosită în întrebări, ca un fel de oare) și așa mai departe.